Presupun ca daca poti sa zici despre cineva ca are organ pentru muzica, poti spune despre unu’ sau altu’ ca are organ pentru film. Cu conditia unei caderii in acord: filmul este arta! Chiar daca minora, arta totusi.
Daca-i asa, sint nevoit sa recunosc ca organul meu pentru film, ma gindesc la niste pliuri cine stie pe unde prin creier, nu stiu sa precizez, nu sint de specialitate, suprafetele astea zic, s-au depliat complet, netezit, unde odata era un relief acum e o patagonie, o pusta, o stepa, un baragan plin de maracinisul specific unui astfel de loc uscat si neprielnic. Mai trec niste cai… dar din ce in ce mai rar. Si poate ca-i mai bine asa, topografia respectiva poate ca se va fi destinat altor nevoi spirituale, ma rog, de natura spirituala. Astept, trebuie sa cistig eu ceva acuitate in alta parte, desi deocamdata ma simt mai prost decit inainte. Filmele nu ma plictisesc dar a doua zi nu mai tin minte nimic, in schimb memoria afectiva legata de cinema e pe cale sa intre in insuportabil. Imi aduc aminte episoade intregi din Planeta Gigantilor si din Norii Negri, tin minte précis ca primul film vazut la cinema Rod Bogat, in acelasi timp camin cultural (al mai sfisietor oximoron al limbii romane), a fost Pentru un Pumn de Dolari, cu Clint Eastwood, un western deci, avea dreptate ciudatu’ Wittgenstein, westernurile sint singurele filme care merita atentie, si memorie as adauga plin de modestie, restul doar pierdere de timp se vadesc, si-n trenu’ de Yuma de-ar fi sa fii, abia mai tirziu am aflat ca dementu’ de Kinski, al mai tare din parcarea actorilor, s-a jucat si-n pumnul de dolari. Chestiunea devine putin vicioasa cind, fara nici un efort, imi vin in cap numele filmelor vazute si loc si tot in functie de fetele pe care le duceam la cinema. Ori asta era un date, dupa cum in romano-papagala se numeste astazi o intinlire. Asa ca, desi au trecut niste ani, stiu dintr-o data cu cine am vazut Duelistii, si ca-n ziua aia de septembrie ’80 a plouat, stiu in amanunt ce-am discutat aprins dupa ce-am iesit din sala Union de la Dodesukaden, ce prostii ininteligibile ne-a procurat Andrei Rubliov si ce caraghios ma dovedeam dupa Sailor si Lula. Am d’astea cu duiumu, dar as cadea prea tare in bovarisme ridicole. De dragul temei insa trebuie sa raman la Tema. Tema fiind ultimul film rusesc parcurs inainte de revolutie (scuze pt minuscula, prezentul obliga), vazut la Sala Mica pe un frig dracesc, si parca si-n film era un frig insuportabil, si-o atmosfera de-aia ruseasca, crud si sentimental, nici n-avea cum sa-mi placa, imi placuse Du-te si Vezi putin mai inainte, vazut si revazut, pe masura indignarii mele postadolescentine, in fine sa zicem asa, doar crud. Asta a fost ultimu’ in vremea socialismului stiintific, pentru ca primul rusesc de dupa, ah Liosha, sa fie, prin 91 cred, Taxi Bliuz. Micuta Vera nu se pune. Taxi Blues vazut si rasvazut la Patria cu ….”ca doara n-oi fi candriu nici o taina sa nu tiu!” Am decis pe loc, pina la cutite, ca da, muncitorii vor fi pacaliti de rahatii de intelectuali si de artisti, combinati morganatic cu magarimea tesa, ceea ce dupa cum s-a vazut, scuze pentru predictie, am avut dreptate. De la Shlikov am luat cheia de 32, si cind o sa ma organizez cu cineva pe drapelul nostrum vor fi 2 chei de 32 incrucisate amenintator. Poate pun si una franceza ca sa intaresc amenintarea, mai vad, il consult pe Raicu care-i expert in grafici revolutionare. Deci filmul isca ceva dispute politice, eu visind la ora aia o muncitorime gata sa-si ia soarta din miinile saltimbancilor care defilau pe la tvr si prin piata universecuritatii. Ziceam ca astia se razbuna de la teoretic in jos pentru practica agricola dar si pentru ’68, cind proletariatu’ si-a bagat piciorele in lozincile lor leninist obosite si-n razmerita lor hipiot-cacacioasa. Da’ ce nu ziceam, mai mult asa de amoru’ artei, ca sa-i necajesc. Cind faceam pauza ne amuzam constatind ca Mamonov seamana leit cu Gheorghe, hipiotul putin nebun din vremea triunghiului bermudan cina-lido-butoias, iarna-vara bocanci militari, flanele groase de lina, ranite militare, pelerine pescaresti, si asa echipat se ducea mereu la Atheneu la concert, era un personaj, da ce zic eu “era” cind m-am intinlit cu el in piata Minis, neschimbat, nu-l mai vazusem de la Full Metal Jackett, dat de americani pe cind considerau ca o biblioteca americana la Bucuresti nu-i o cheltuiala prea mare pentru departamentul de stat, porci imperialisti, da’ si eu le-am furat Si Caii Se Impusca Isn’t It, ramasa in necitire pe motiv de inglish rudimentar, oricum am vazut filmu’, si stiu si cu cine.
Acum eu o sa va testezo-tentez cu un Zvuki Mu – trupa genialului Mamonov, o parte din piese sint produse de Brian Eno, si asta eu cred ca-i ceva ca o decoratie, pentru oricine, n-ar avea nici un sens s-o mai lungesc marturisindu-va ca in opinia mea Mamonov e un STALKER si in viata civila nu numai unde vrea Pavel Lungin, ca Ostrovu’ e un film pe care doar curvetul pidosnic criticaresc si multilateraldezvoltat nu l-a inteles, este defapt un antifilm, un pelerinaj, prilej de satori, sta’v-ar kimkiduci-n git sa va stea, si, de ce nu, chiar si porumboii mungii.

http://narod.ru/disk/6006178000/Звуки Му.rar.html