Asa ca o continuare a postului trecut, pe linga satisfactia obtinerii unor comentarii inteligente intocmai & la obiect, ma vad nevoit sa va precizez ca nu glumeam deloc in final, ca pe 4 septembrie cazutul pe ginduri a glisat inspre o mica nevroza, ca Eno l-a sunat in miezul noptii pe Fripp sa-l intrebe daca ceea ce avansase, ce spuneam eu ca a avansat, in postul precedent, ca o inocenta propunere, nu-i mai curind o forma de enervare produsa de prietenia dintre om si coyot, experimentata de rivalu teutonic si erou de linie intii, ar putea fi oare un act de ecarisare acea eventuala redare in real a banalului urinoar, daca prin urina purificatoare lumea ar intelege gramatologii sofisticate, pe care cine sa le inteleaga, da, Marcel, nu Proust, si nu Cerdan, pai da Duchamp, nu despre el vorbim, mi-ar imprumuta si roata de bicicleta sa fac din ea uzina de lumanari, ca-n Metopolis, e ce-i asta, o carte, mai cititi si dumneavoastra domnu’ sociolog, ce lumanari ar fi zis ala, culca-te, mai lasa pornografia infantila, desi se impune aici o precizare – infantil pe vremea aia era doar un stadiu in cacaturile psihanalitice iar nu motiv de inlantuire juridica,… sa lasam ironiile ieftine, eu o fac, si dau si banii, dar daca n-am galeristul potrivit, pe mine nu ma prinzi la moma! Bre Brian, ma gindesc ca i s-ar fi raspuns, dar obiectul matale de investigatie si vigilenta epistemologica nu-i cumva muzica, duca-se naibii, nu mai vreau sa aud nimic in general, si in orice caz nimic de aceasta vulgara natura in particular, nu insista, nu e ca ma pish deci exist, dar e deja o problema care priveste o entitate care ne depaseste in buna masura, sa-i zicem umanitatea..deocamdata.
Cine striga digresiune, masa-i o doamna care l-a crescut mult prea aproape de fuste, l-a purtat cu bucle lunguiete si l-a invatat numai poezii dulcege.

Certamente, dupa conversatia de mai sus, Brian Eno a compus un disc, pe deplin neinteles de generatiile urmatoare, recuperat insa cu mult succes de cultura inalta.
Ambient 4: On Land a fost scris in septembrie si octombrie 1981 si publicat in martie anul urmator. N-a incintat pe nimeni, a dovedit insa, inca odata, ca in spatiul anglo-saxon, din confuzia cimpurilor culturale, apar neintelegeri care pina la urma, in mod inexplicabil, conduc la acte artistice deosebit de sincere.
Am intrat in posesia acestei placi printr-un schimb norocos cu un ucrainian care studia arhitectura la Bucuresti. I-am dat in schimb o placa cu Joni Mitchell. Si astazi ma bintuie o usoara vinovatie. Cred ca l-am inselat. Schimbul nu a fost chiar fair-play. Recunosc, pe vremea aia eram lacom si necrutator. Astazi insa putina risipa: desi stiu ca in ignoranta voastra, mongoloizilor, sinteti departe de a gusta un astfel de obiect artistic. Ma predau cu greu acestei corozive inclinatii catre potlach. Sa zicem ca-i mai platesc inca polita tovarasului Ignaciuc Mihai. Lookee here – http://www.mediafire.com/?nejq0mwd2zy