Trent Reznor este fara indoiala al mai mare star rock si probabil ca cineva se intreaba de ce naiba s-ar mai obosi oricine sa zica despre el. M-am gindit ca e un moment bun sa-mi fac blogu’ cunoscut, asta-i. Oricum, in preajma apropiatului concert, curvetul responsabil de pagina culturala se va exprima pe linga, inginind frisoane labiale pline de consideratiune. Sa zicem ca pe undeva se echilibreaza balanta. Asta nu-i o biografie e un indreptar si iata-ma ajuns unde Reznor deschide pentru Peter Murphy, blocheaza asistenta la Lollapalooza [primul bestfest ever, organizat de Perry Farell din Janes Adiction in l.a.] iar Head Like a Hole intra in heavy rotation la MTV.
Devenirea lui Reznor dintr-un tinar muzician talentat intr-un adevarat artist este operata de Broken – Ep-ul de 8 cintece din ’92. Cu Broken paraseste zona poppy in care se afla cu Pretty Hate pentru ceva mult mai dens, mai schizo, mai sofisticat: rockul industrial.
De fapt Reznor reuseste o lovitura de imagine nesperata – devine el insusi imaginea acestei etichete acoperita pina atunci de mutra de redneck junky a lui Alien Yurgensen din Ministry.
Eu cred ca tot spilul acestei zgomotoase reusite, de un piarism enervant, sta in clipul bucatii Happiness in Slavery, cenzurat cam peste tot. Ceea ce a inceput cu Lollapalooza s-a desavirsit cu abrazivul Happiness in Slavery.

Broken este un disc urit in sensul in care, sa zicem, Accatone este un film urit. Este “Promisiunea” pe deplin indeplinita de The Downward Spiral.

Daca Broken este un disc de-o densitate coloidala, Downward Spiral da cistig de cauza golului, respira, e plin de taceri, cei drept, cam sulfuroase.
Reznor declara pe undeva ca Downward Spiral i-a mincat 5 ani din viata [desi mie mi se pare a fi scris in 2 zile, bineinteles cu ajutor extramundan]. Flood este co-producator si fostul King Crimson Adrian Belew e consultantul pentru chitari.

Ca o picanterie trebuie notat faptul ca discul a fost tras in propriul studio, LePig, situat in casa in care Sharon Tate a fost macelarita de gasca lui Manson, ori as inclina sa cred ca asta-i o gluma proasta de n-ar fi ura de sine intensa si suicidara care strabate albumul, cu Hurt, briliantul coroanei, cea mai trista piesa scrisa vreodata.
In diverse interviuri Reznor s-a plins ca melancolia benigna care strabate albumul a fost inteleasa gresit drept cabotinism si poza, criticii englezi excelind in a face glume pe seama lui. Dar sa fim cinstiti, englezii nu-s tipi de crezamint, ei scriu Istambul si pronunta Constantinopol: Trent Reznor este teatral intr-o doza care nu-i omoara nici onestitatea si nici capacitatea creatoare, e un tip care a ales sa cinte despre sine iar nu despre lume intr-un fel care il aduce mai aproape de Alice Cooper decit de Pearl Jam.

Oricum ar sta lucrurile, e posibil ca The Downward Spiral sa fie cel mai bun disc de industrial–metal scris vreodata; iar din pdv al influentei, exceptindu-l totusi pe Kurt Cobain care si-a dus la bun sfirsit discursul muzical, cel mai influent godstar din anii ’90.

Pe de alta parte sint un cotoi batrin, intoxicat de prea mult underground, si prin urmare aproape incapabil de entuziasme prost plasate.
Adica, va intreb, ce-i asta domnu’ Reznor: “god is dead and no one cares, if there is a hell I’ll see you there”. Sa fie oare retorica nascuta intr-o ora plictisitoare de geometrie, pentru ca asta-i un text cam de-a 8-a spre a 9-a. Si ce anume trebuie inteles de aici?! Ca vana albumului este ceva legat de caderea cuiva in depresie, apoi in nebunie, eventual suicid!

Se prea poate, dar textele sint puerile iar conceptul deja fumat. Pe mine ma trimite cu gindul la Wall-ul lui Roger Watters sau la atit de putin intelesul Closer al trupei Joy Division. Numai ca daca incepi cu astea doua, Downward Spiral va parea un disc synth-pop, supra produs, inecat in tuse groase de artificialitate, cu dovada ca Hurt jucata de Johny Cash este cel mai trist cintec scris vreodata de Trent Reznor.