Pregatisem un ceva despre acel bula premiantu’ care, intoxicat, ca si papitoii woodward-bernstein, altadata, ii provoca ritzipoancei incur-caturi, demisii, mezerie domestica, interogator si o usoara durere de cap. Dat in primire de un tovarash di drum, din cadrul aceleiasi organizatii de baze securistico-cumetriale, am decis ca micuta canalie a avut parte de suficiente motive de ulcer perforat. Nu dau la gioale unuia deja cazut la pamant, chit ca in continuare impusca cu placere euroratze din diverse spagi fotbalistice. Da-l in ma-sa, cand o sa zica si el o propozitie, fie si-n spiritul colegial al marii labe ungurene ma, si deci, va anunt.

Pe umerii uriasilor, acolo unde-i aerul mai tare………Prin urmare si deci si asadar, inapoi la Reznor, care, in partea asta a blogului meu, devine un foarte  bun exemplu despre cum un artist onest poate deveni victima propriului succes.

Dupa cum am invatat cu totii, la ora de educatie cetateneasca, pierderea fundamentelor etice conduce intotdeanuna la metastaze voluminoase, interminabile, lumi din mucava, paranoia si confuzie, aripa stinga si aripa dreapta + torsul (va veni, trilogiile sint la mare pret), in fine, se cam potrivesc niste ghivente, cert este ca fie si in year zero, creatia devine reminiscenta si nevoie obscena de prim plan. daca ai citit cu atentie continua!

Intre al’ Fragil si ala Calare pe Muscatura s-au scurs 5 ani.

Ce sugereaza pina la urma aceasta zgircenie creativa?! Ce altceva decit mizantropie si paranoia. Publicul e prea stupid pentru intelegerea operei magistrului – si cea mai buna dovada in acest sens e ca discul tau tocmai s-a vindut in 2 mil. de exemplare!!! Apoi, e limpede, aici avem o conspiratie, muzeul Guggenheim n-a cumparat matrita??!! Smithsonian Institute n-a decis conservarea linguritelor cu care artistu’ a construit castele din pilaf. Totusi, un dement bogat si excentric a achizitionat o babetica patata cu saliva trentica.

Banuiesc la mijloc o smecherie piaristica. Iarasi acelasi trafic de imagine care domina categoric tot ce-a facut Reznor dupa Pretty Hate. Interviuri ici-colo, in revistele mari (dar mai ales in noul mediu, in care se simte revolutionar, ca pestele in apa ii reznor in mijlocul popoului internetic!), despre problemele pe care le ai cu drogurile, cu bautura, cit de tare te straduiesti sa creezi un nou sunet, pe deasupra, spre deosebire de noi astia banalii, dotati cu atit de sanatosul complex Oedipian, tu ai o anume biografie [aici e timpul sa va miscati putin ca sa vedeti despre ce-i vorba].

Practic, in cazul tau Reznor, Natura e alaturi de Erou.

Reznor e doar ipocrit. un produs tipic al bisnisului cu semne, o papusa, desi se crede ultimul independent din rock’n’roll…pe undeva, poate si din cauza indemanarii, ma duce cu gandul la doi mahari in materie de tilharie semiotica: tarantino cel dibaci si woody allen cel unsuros. El insusi deplinge bunele zile underground de la inceputul anilor ’90, cind Perry Farell din Jane’s Addiction il injecta cu incredere – “esti tare batrine, tine-o tot asa, esti cam de la tara, dar sintem in America, esti hendrixul pe care il asteapta astia micii, pentru ca il vezi pe caraghiosul  ala din Seattle, vezi ce junkie, se va sinucide curind, am fler la timpitii astia torturati de ploaie. Nevermind”.

N-as fi atit de negru’n cerul gurii daca Year Zero n-ar fi rahatul ala de “schimbare la fata” pe care il comit starurile rock si manechinele din moda cind ating suta de milioane. Brusc lumea li se pare nasoala, copii din Africa, incalzirea globala, instrainarea, controlul, dependenta de corporatiile care ti-au umplut sacosele cu bani. Si-n fata acestei suferinte universale, tu, mereu tu  Reznor, care suferi cit toti nenorocitii lumii la un loc, tu si Bono. Amandoi in Year Zero.

Critica imbecila sustine ca in spatele Anului Zero se ascunde un concept, nu stiu ce viziune,  ca de obicei cind e vorba de Reznor blogosfera se umple de impresii, lansate banuiesc chiar de maestro…in realitate nu-i decit bulshit de marketing, daca p-acolo e ceva muzica asta-i doar intimplator, in primul rind e o subtila lovitura de imagine prin care Reznor si-a mai apropiat o generatie de pusti de 15 ani.

Comparati Survivalism cu orice piesa de pe The Downward Spiral si-o sa-mi dati dreptate.

Cit despre pretentia potrivit careia ar fi un disc pentru initiati e o prostie fara limite. Pseudo deep-thing-ingul exprimat pe Year Zero imi aduce aminte de ce-aveau aia de la Rush in cap – asa ca nici asta nu-i vreo noutate. Noroc ca inclinatia pentru trompetarie politica a incetat, asa ca Ghosts nu e decit o mesa  plictisitoare in  26 de acte. Aproape 2 ore de muzica in stilul lui Eno din “muzici pentru aeroporturi” ilustrind perfect ideea potrivit careia in ARTA SE MERGE DE LA CONTINUT LA FORMA SI DE AICI LA NIMIC .

In cazul limitat de Reznor – continutul l-as vedea in Pretty Hate, forma in Fragil, si, in fine, orisice-ul in Ghosts – un disc nul din cauza risipei de talent care nu mai are ce spune…., in orice caz nimic altceva decit ca si sunetul, aidoma imaginii, poate manipula mintea parasita de om.

Ori in cazul asta nu ma mira deloc ca Ghosts e vedeta absoluta  pe net si ca stringe in jurul sau o multime de descreerati care isi imagineaza ca a plati “doar” 5 dolari pe un disc inseamna realmente distrugerea industriei de plaisir. Dupa socoteala mea circa 400.000 de insi au cumparat discul in prima saptamina dupa lansarea pe net. Nu cunosc cazul vreunui disc care sa fi dat o lovitura financiara atit de rapida si de consistenta.

Geniul financiar al Talentatului Domnului Reznor l-a ajuns din urma pe cel muzical si asta-i foarte bine, muzica proasta trebuie evaluata ca filmele de la Hollywood, in termeni incasarilor din prima saptamina de dupa lansare.

Deceptionat, va dau intinlire maine, la Tg. Mureas, la concert…mongoloizilor…ce ziceau aia de la Parazitii in titlu!…asa merg lucrurile…