dau si eu un telefon de 8 martie. ne vedem. stam de vorba. ca ala exagereaza, zice. ca nu stiu ce. ca nici vorba sa fi disparut cu un mustacios sud-american in brazilia, sau in alte tari “blestemate” din locurile ale “blestemate”, care incep dincolo de rio-grande. zic, am citit cartea, si-i aproape clar ca nu mai stia ce sa faca cu tine. ii statea in git sa te salveze. si, ca sa demonstrez ca o gafa umbla intotdeauna insotita, adaug, cum se face ca toti fotografii te scot in poza silfida, da’ cu capu’ mare. zice, acum sa-mi spui dumneata [n-a zis tu, nici macar odata!], o fi de la film sau de la carte. de ce sa dea vina pe mine, pe ceea ce au gasit altii sa-i zica, chiar in fata, crede-ma, ca ar fi un handicap! era mic, indesat, feminizat pina la insuportabil, de ce sa se mire ca niste vorbe incep sa circule, adica intreb, nu ar fi fost normal sa prefer mustaciosul. in timpul asta se tot pisiceste, ciorapi scot scintei din deznadejde. suportabil pina cind incepe sa frunzareasca discurile. ca laurie anderson este o pisica blinda care zgirie rau, ca jim morrison este facut din condei in poza de pe placa. dar ceva din anii ‘50 nu ai pe aici, un birdy, ai auzit de charlie parker… sper. aci am tacut. sa-i zic ca nu sintem in sanvishuri cu diamante, la ce bun. i-am pus un charles mingus de scandal. fireste nu i-a placut. mi-a zgiriat home of the brave pin’ la singe, si-a luat ploierul si s-a facut nevazuta. am tras cu mingus pina dimineata. dovada: