Prin ‘90 m-am pricopsit cu un cromdioxid maxwell: pe fata A – Ministry – The Mind is a Terible Thing to Taste, si pe fata B, scris apasat cu marker rosu, Nine Inch Nails – Pretty Hate.
Nu eram asa blazat pe atunci si, drept consecinta, am decis ca NIN sint pur si simplu geniali. Apoi in urmatorii 10 ani i-am tot cintat la radio, presupun inaintea oricui altcuiva. A fost inceputul unei admiratii fara rezerve care nu m-a parasit nici astazi cind am ascultat stupefiat ultimul NIN. Un disc splendid.

Puristii scenei industrialului experimental sint in marea lor majoritate scirbiti de dulcegariile apolitice ale rockului industrial si de explozia comerciala din jurul unei etichete furate pe fata de niste marlini mansoni si ramsteini si reznori.
In mare e perfect adevarat ce crede Cevin Key din Skinny Puppy despre rocangeala industrioasa. Si el crede ca nu-i nimic de discutat aici, sint cu toti niste farsori iar muzica e bulshit.
Adevarul e ca sint niste precursori subevaluati aici. Ma refer in primul rind la Skinny Puppy, apoi Killing Joke, Die Krups, Young Gods. Ar mai fi, dar nu pe filiatii si genealogii vreau eu sa insist aici, pentru ca poate stilistic Reznor va fi fost si el supus unor influente, si nu putine, dar etosul sau e marca inregistrata si cu asta basta.
NIN e o trupa unica compusa dintr-un singur membru: Trent Reznor. Iar ca singure detalii biografice care sa conteze n-as mentiona decit obligativitatea lectiilor de pian de la 5 ani si faptul ca in colegiu a studiat calculatoarele. In rest o pasiune fara limite pentru prelucrarea sunetelor care l-a condus incet si sigur peste pirleazul dintre pop si industrial, ilustrat perfect de primul LP – Pretty Hate Machine – pe care si astazi, la distanta de 20 de ani, il ascult cu aceiasi incintare.
Pe disc, tinarul Reznor indopat cu Ministry si Depeche tipa, urla, se autoflageleaza, dar construieste o imagine credibila rockului futuristic ce sta sa apara la sfirsitul anilor 80.
De la Head Like A Hole la Something I Can Never Have, albumul e perfect, variat, atit de variat incit nici o piesa nu seamna cu alta, insolent in imprumuturile grange si de-a dreptul umilitor pentru producatorii de rock si elektro, desi aici sint nevoit sa mentionez ca nu l-a produs chiar singur ci cu Flood, producator pentru U2 si Depeche Mode, Andrew Sherwood si Keith LeBlank, ambii din gasca ON-U Sound.

Ascultati lucrurile care inundau piata in ’90, din indiferent ce stil muzical, si-o sa va intrebati la fel ca mine, cum naiba i-au dat bun de tipar, iar aici trebuie omagiat Steve Gotlieb, proprietarul TVT Rec, chiar daca relatiile dintre ei s-au deteriorat ulterior.

Imi necajeam odata un pretenar reprosindu-i ca nu dragoste de carte il mina spre (im)posturi universecuristice ci dorinta de a nu pierde batalia pentru vaginele tinere aflate in treaba, trebaluind deci, prin campus. Om serios, dotat cu socri si nevasta, nega vehement, ba marturisindu-mi ca “p-ale bune le pic de nu se vad”. Nu mai stiu despre ce-am vorbit mai departe dar parca am cazut de acord ca si pe vremea socialismului atotbiruitor caminul facultatii respective, din Rosetti, era o oaza de libertinism si, in ciuda partidului, un loc de ciocaneala liber consimtita, nemaivorbind de bordelioasele eR-uri din regie.
Concluzionam ca in vremile respective asta era o forma de rezistenta, de nesupunere civica, de ignorare constienta a politici demografice pecerii care cerea familie, copii, rate la dacie, ma rog, cam ca in jegulprezent, minus pilula anticonceptionala care ar fi grabit prabusirea cu macar un deceniu.
Acum, revenind in prezent, il intreb, in prezenta unei sute de moskovskaya, ce mai e titi prin scolile inalte, cum sta tara cu productia de jurnalisti, arhitecti, psihologi si piariste sexi. Si asta, luindu-mi mau, zice – acelasi futai, numai ca simulat. Disimulat vrei sa zici, spun eu, ba nu, zice el, simulat – pe ici pe colo mai gasesti vagi simptome de umanitate. Cum in filmuletul de mai jos, fumatul si linistea din final. Sugerez unor cretini cu diplome si doctorat prezentarea filmuletului intr-un seminar in care s-ar trata durerile de dinti ale lui Jean Baudrillard. Totul pus pe “me so horny” in varianta de karaoke.

Cit despre titlu, daca-mi permiteti, desi stiu ca deja v-ati prins, se refera la depasirea anumitor practici indiano-chinezesti care nu urmaresc ejacularea, prin care cretinii aia cred ca si-ar pierde niscaiva energii vitale…asadar o metoda de a pastra intacta “retorica yin yang” plus conservarea mintii care, doar in acest fel, nu va cobori la nivelul felinei ghiftuite. Da domle, erotica trebuie supusa metafizicii, si pe deasupra nici nu transpiri.
Nemaivorbind de miliardele de microbi, celule moarte si acarieni.
S-ar putea ca totusi meseria de pizaman sa fie mai interesanta decit credeam!

Funny Videos | Funny Cartoons | More Video Clips